inconsolabil
ma simteam de parca as fi coborat pe o scara , ingusta ,
de care ma tineam cu mainile , foarte strans .
era aspra , ca un lemn , uscat de soare .
priveam in sus , in timp ce coboram , cum distanta ma despartea de lucrul pe care il iubisem cel mai mult .
cand am ajuns jos , am pus mana in buzunar . era gol .
nu mai aveam nimic .
simteam cum speranta era departe de mine , precum si toate celelalte lucruri care ma faceau fericita .
picioarele mele atingeau pamantul . iarba era rece si umeda .
de atunci , nu am mai privit niciodata in sus ,
pentru ca am stiut ca acolo au ramas , pentru totdeauna , toate lucrurile la care nu am sa mai pot indrazni sa ajung ;
pe acoperisul acela superb ,
unde plutesc aburi calzi , facuti din lumina , unde se naste binele , unde cosmarurile isi gasesc sfarsitul , unde indoielile nu isi au loc , unde bucuria nu este o gresala , unde curajul iti poarta sosetele si alearga ca un nebun de la un capat catre celalalt , urland de fericire , pentru amandoi , unde dansezi chiar daca nu ai stiut pana acum , unde poti privi increderea in ochi .
locul ala pe care ti-l doresti cu disperare ,
unde miracolele se intampla .
… senzatia – ca daca cobori – ajungi sus – este de f. scurta durata!
… dar si invers poate fi la fel …
asa ca mai bine ramai – asa neastamparata cum esti tu si cu setea ta de cunostaere / curiozitate “ce-i in jos – si ce-i in sus” – langa mine – ca “de aici” – “te uiti in sus – nimic nu vezi – te uiti in jos – nimic nu vezi”!